Stăteam unul lângă altul,lungiţi în pat. Niciunul din noi nu îndrăznea să scoată vreun cuvânt de parcă ceva ne ordona să stăm în această postură descriind calmul dinaintea furtunii. Pe faţa lui puteam citi spaimă şi parcă totodată îşi făcea curaj să îmi zică ceva. Îmi cuprinde mâna, închide ochii şi îmi zice:
- Trebuie să-ţi spun ceva... Te-am înşelat.
A zis-o fără să se oprească. În mine se petrecea ceva ciudat. Inima începea să-mi bată din ce în ce mai tare. Mi-era oarecum teamă. Aceste cuvinte m-au tulburat atât de tare încât nu mai ştiam ce să zic,ce să fac. Să mă mişc,să-mi scot mâna din strânsoarea lui? Să îi reproşez ceva? Sau să plec pur şi simplu? Dacă ar fii să îi zic ceva, l-aş întreba „De ce?”,dar ceva mă oprea,ceva îmi ţinea gura atât de strâns că nici să o deschid pentru a respira mai repede nu puteam. Picioarele îmi erau înmuiate, deci o altă alternativă nu aveam decât să rămân să înfrunt situaţia. Aş fii vrut să plec,dar... oare să îi arunc o privire? Să mă uit în ochii lui să văd dacă îi pare rău sau nu? Rămăsesem nemişcată de parcă trecusem în lumea cealaltă în care realul trebuia învins cu orice preţ. Am greşit eu cu ceva care să-l fii determinat să facă acest gest de prost gust şi necugetat? Probabil ce i-am oferit nu a fost îndeajuns sau nu a fost bine...sau probabil a vrut să mă compare cu alta. În această vâltoare a situaţiei mă simţeam singură. Totul dispăruse,inclusiv el. Simţeam cum pământul se învârte cu mine,închid ochii pentru că nu vreau să irosesc nişte lacrimi degeaba şi îi zic :
- Explică!
Vocea îmi tremura. Clar! Nu vărs lacrimi. Nu! Nu vreau! Dar aproape că dădusem voie acelor stropi argintii să-mi spele faţa încordată. El oftează,îmi strânge mâna mai tare şi îmi răspunde :
- Nu ştiu... nu ştiu cum s-a întâmplat. M-am lăsat dus de val şi...
- Nu mă iubeşti!
- Te rog,nu spune asta! Normal că te iubesc! De aceea îmi şi pare rău pentru ce am făcut.
Şi îmi cuprinde faţa în mâinile lui calde. Deschid ochii şi mă uit în ai lui şi parcă nu îmi vine să cred că tocmai el a făcut asta. Ar fii trebuit să fiu mai indiferentă şi ar fii trebuit să plec din momentul în care el a declanşat gălăgia. Să mă ridic,să plec dintre cerceafurile care mă despărţeau de căldura trupului lui ,să mă îmbrac şi să dispar? S-ar fii ridicat să vină după mine, să îmi prindă mâna,să mă tragă înapoi şi să mă lipească de pieptul lui dur,iar apoi eu să îi simt inima cum bate,apoi să se uite în ochii mei înlăcrimaţi şi plini de durere. M-ar fii ţinut cu ambele mâini de mijloc apoi,iar ale mele să fie plasate pe umerii lui. Cu mişcări unduite să îmi mângâie părul cu o mână din creştet până la vârfuri cu grijă şi sfială,şi apoi să mă tragă mai aproape de faţa lui,să se uite adânc în ochii mei şi să îmi spună „Nu pleca! Tot pe tine te iubesc!”. Buzele lui cărnoase le vor zdrobii pe ale mele în timp ce eu cu o mână l-aş respinge iar cu cealaltă l-aş trage mai aproape de mine. I-aş fii respins sărutul,dar...of,dragul de el...îl iubesc şi nu aş putea să mă detaşez de ceea ce mă face fericită.
Totuşi,dacă după acele cuvinte i-aş fii aruncat o privire mi l-aş fii imaginat cum stă cu cealaltă,iar el s-ar fii uitat cu milă şi cu o oarecare părere de rău la mine. Puteam să îmi dau seama că mă înşelase pentru că era mai rece cu mine,dar îmi zicea că mă iubeşte... Dar l-am scăpat printre degete. Cum oare s-a întâmplat asta? Mâna mea încă mai era încleştată în a lui. O retrag... Nu mai vreau să-l ating, să stau lângă el sau măcar să îl aud sau să mai aud de el. Nu,nu.... Oftez îndelung şi picioarele încep să mi se mişte. Mă ridic şi în acelaşi timp el tresare de la locul lui. Îmi pune mâinile pe umeri şi îmi şopteşte la ureche să nu plec. Nu aş vrea să plec,dar dacă rămân înseamnă că sunt slabă,că nu am puterea să privesc înainte şi să las totul în urmă. Sunt ca o...sclavă. Dur! Mă ridic,ştiind că mă va trage înapoi. Mă întorc cu faţa la el,dar nu se putea citi nimic pe acea expresie care o puteam desluşi oricând. Era imun. De unde să ştiu eu acuma ce să mai fac? Dacă nu i-ar părea rău aş putea pleca,dar dacă totuşi regretă probabil inima şi conştiinţa m-ar sili să rămân,chiar dacă ar fii să lupt cu ele. Dezamăgit,lasă capul în jos,îşi împreunează mâinile cu ale mele,le strânge cu acea bărbăţie specifică şi îmi mărturisteşte că ceea ce s-a întâmplat nu a fost cu intenţie. În acel moment mă cuprinde o furie interioară şi mă gândesc că nu ar fii trebuit să depun atâta pasiune pentru....pentru ce? Pentru unul ca el nu ar fii trebuit să fac cu sensibilitatea şi imaginaţia mea să se simtă cel mai iubit. Dar el...el asta îmi oferă drept mulţumire. Prin asta i se arată nesimţirea absolută. Niciodată nu o să-mi mai fie dor de el! Niciodată nu o să-l mai sărut! Niciodată nu o să-l mai iubesc! Deja mi-e scârbă de tot,de el,de tot ce a fost între noi, de timpul pierdut degeaba cu el. Mă smucesc din mâinile lui şi mă îndrept cu repeziciune spre uşa de la ieşire. În urmă las urma glasului lui care se aude în ecouri strigându-mă şi implorându-mă să mă întorc.
Revenind,l-aş întreba de ce m-a înşelat. Ştiu că mi-ar fii răspuns în vag cu nişte vorbe seci. Nu vreau ca acele cuvinte pe care le-ar fii scos din gura lui să mă lovească şi mai tare. Mai bine ar rămâne situaţia aşa cum e. Mă gândesc cât de bine m-am simţit să ştiu că el e al meu şi că mă iubeşte.
Rămân uimită de ceea ce pot gândi. Deschid ochii şi simt cum el îşi strecoară mâna printre cearceafuri şi amintiri şi o cuprinde pe a mea. Oare chiar să fie adevărat ce mi-am imaginat eu ? Îmi întorc capul spre el cu teamă şi privesc în adâncul ochilor lui,acolo de unde totul porneşte şi unde totul cuprinde viaţă,căci numai în ei mă pot regăsi. Îi surprind un zâmbet,zâmbetul de care eu m-am îndrăgostit şi de care nu aş putea să mă lipsesc. Se apropie de mine încet şi mă sărută. Deja mă simt mai bine iar pe faţa mea se poate citi o fericire imensă. Privirile noastre se intersectează din nou şi parcă văd în ei ceva ce căutam demult... O jumătate perfectă. El îmi zice:
- Ştii ce văd eu în ochii tăi? Iubire. Nu vreau să îmi frângi inima.
Apoi cu o uşoară linişte sufletească şi cu calm îmi aşez capul pe pieptul lui,îl strâng în braţe şi totul devine perfect...perfectul absolut.
