Tipul bun

Doamne, atât de bun e tipu’...nu mă mai săturam de el. Stăteam şi îl priveam şi nişte fiori,nişte vibraţii porneau din stomac  şi se răspândeau în tot corpul. Îmi înmuia genunchii,îmi făcea inima să îmi pompeze sângele inimaginabil de repede...mi se urca la cap şi respiram din ce în ce mai repede. Mi-am întredeschis gura... îl vroiam,îl doream atât de mult... Îmi plăcea tot: muşchii de bărbat adevărat,sudoarea care îi picura de pe frunte de la atâta muncă,ochii lui,surâsul lui,privirea lui,felul cum mă privea,cum trecea pe lângă mine...şi pe lângă toate astea,îmi plăcea,defapt asta mă atrăgea cel mai mult,că nu voi putea să îl am...niciodată?

Hai pe bune... Odată şi-odată tot o să-l am. Dar, oare conştiinţa lui îl va lăsa? Ar putea să trăiască cu gândul că şi-a înşelat demnitatea? Vreau să ştiu că e însetat de mine...de mine toată. Vreau ca eu să fiu acea „ea” a lui. E bun,arată bine...tot,din cap până-n picioare. Nu pot să îl displac,iar chestia asta îmi place.

E extraordinar,el,tipul bun...Da! Aşa va fi pseudonimul lui, „tipul bun”. E un tip de afiş,numai bun de pozat ca mai apoi să salivezi la el.

Acum,hai pe bune,nu poate să fie al meu? De ce? Când nu e în preajma-mi închid ochii şi...şi o să ce? Visez? Nu! Nu vreau asta. Tipu’ e demn de avut lângă tine,nu o să-l las eu aşa pentru că nu pot să-l am. Nu trebuie să respect şi nici nu vreau să respect vreo regulă stupidă. O zic şi promit: tipul va fi al meu. Fără îndoială.