E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Şi-n faţa dorinţei -ce este- dispare-
Iar el e emirul, şi toate le are."
Al. Macedonski
E atât de simplu, atât de firesc... Pentru a exista cu adevărat acel sentiment de iubire şi să fie şi puternic, nu trebuie ca doar el să o întrepătrundă pe ea sau, de asemenea, ea să îl întrepătrundă pe el. E nevoie de o întrepătrundere reciprocă astfel încât, atunci când se unesc cei doi să formeze un tot unitar, o singură persoană...el şi ea ce se topesc într-un înger. Pentru un raţionament perfect trebuie să fie un echilibru între trup şi suflet. Ceea ce ar trebui să se nască între cei doi ar trebui să se numească "Iubirea Luminilor"...iubirea, care pune accent pe idealul uman şi lumina deoarece semnifică raţiunea şi cunoaşterea adevărului.
"Ce simţi când trăieşti?". O întrebare la care toţi ar răspunde diferit. Dar "Ce simţi când iubeşti?" ... O altă întrebare cu răspunsuri la fel de diferite, dar cu acelaşi sentiment. Tocmai de aceea dragostea e frumoasă, nu are limite.
La prima întâlnire,ne-am spus multe, nu încape îndoială. Dar câte ne-am spus sunt greu de povestit. Ce este fapt e că înainte ca eu să-ţi fi zis ceva, privirea mi se încărcă de sufletul tău...căzuse în el ca un porumbel în ghearele uliului, ca un soare ce scapă din osil şi alunecă în nemărginire. Şi când buzele ţi s-au mişcat să îmi vorbeşti, graiul ţi se făcu de miere şi vin. De miere pentru că se asemăna cu dulceaţa florilor, şi de vin pentru că mă îmbăta ca un must stors din struguri. Cuvintele pe care mi le aruncai păreau că sunt ale soarelui şi că se auresc ca grânele în vremea secerişului. Împrejurimile ce îmi pieiră în aceeaşi vreme din ochi, m-a făcut să cred că pe pământ nu mai este nimeni decât noi doi. Cât despre deosebirile lumeşti în care ne născuserăm şi ce ar fi trebuit să ne despartă pe veci, ele se şterseseră.
Zilele ce s-au scurs de atunci se deşirară, îşi sporeau miresmele şi îşi spuneau, cu ajutorul văzutelor şi nevăzutelor, cuvinte pe care oamenii nu le aud, dar ce sunt însuşi glasul florilor de mai. Când mă uitam în ochii tăi simţeam că străbat un necunoscut care avea să devină din ce în ce mai cunoscut, parcă străbăteam în adâncimile mării ceva ce ar fi trebuit să am demult, dar care tot întârzia să apară.
Începusem să mă uit, să uit de mine, iar asta îmi cladea o dorinţă şi mai mare de a te simţi în fiecare secundă lângă mine, să vi să mă încâlzeşti şi să mă iubeşti.
Lucrul de care mă feream cel mai mult era tocmai cel de a mă lăsa în voia mişcărilor ce mă tulburau, şi, cu toate astea, cu tine nu mi-a păsat ce şi cum făceam. Mi-era teamă ca nu cumva să fi şi tu vreun trecător pe care aveam să îl pierd îndată ce iubirea e în floare. Te-ai aşezat atât de adânc în sufletul meu încât nimeni nu va putea să mi te smulgă de acolo.
Zi de zi vreau să mă trezesc lângă tine, să fi acolo când deschid prima dată ochii, să fi prima persoană pe care o văd odată cu răsăritul. Vreau să stau lângă tine, să stăm îmbrăţişaţi, să-ţi simt bătăile inimii. Pot să-ţi împărtăşesc iubirea pe care am păstrat-o atâţia ani. Eşti muzica ce-mi face inima să danseze de bucurie. Fără tine ar fi totul un nimic.
Dacă fericirea se caracterizează prin echilibru, proporţie şi armonie, tu porneşti dintr-un sentiment mult mai profund, iar stările produse de tine mă induc în visare, trăire în extaz şi amor.
Când te văd...când te simt...ceva în mine trezeşte un fior care se tot aprofundeză, de parcă hormonii mei au luat-o razna, iar atunci îmi doresc mult mai mult. Ce frumos e când îmi apari şi în vis!
Nu m-am gândit niciodată că mă voi lăsa sedusă de ochii tăi de o culoare izbitoare. E un auriu remarcabil amestecat cu un strop de maro şi care sunt plini de viaţă şi dragoste. De câte ori privesc la ei, acolo, în adâncul viselor tale, văd o altă viaţă, de parcă tu ai da naştere la tot... În ei mă regăsesc, ei îmi oferă căldura şi dragostea de care am nevoie şi de care m-am ferit până acum de frică să nu fiu rănită în vreun fel sau altul. Am încredere în ei. Ştiu că vor putea să îmi lumineze calea în întunericul în care m-am ascuns. Nu i-aş da pentru nimic în lume.
Aş vrea să te asemăn cu primăvara când totul reînvie, cum tu ai reînviat ceva în mine...primăvara când totul e minunat şi totul prinde viaţă, şi cerul este mai senin şi albastru, un albastru atât de fermecător.... Dar nu aş face asta deoarece primăvara e trecătoare şi cu timpul se pierde.
Poate ar trebui să te asemăn cu un ghiocel ce răsare gingaş şi vitez printre zăpada rece...atât de imaculat, perfect... Dar fiind doar o floare, se va veşteji şi se va duce, iar eu nu vreau să te pierd.
Un animăluţ sau un fluturaş să fi care să zboare în preajma mea şi să mă înnebunească de iubirea lui, dar odată cu iarna îngheaţă.
Mai bine să fi un trandafir cu un roşu ce datează încă din vechi timpuri şi a fost pe entuziasmul tuturor...trandafirul, cu un parfum extraordinar care te induce în cele mai exotice şi neimaginate vise... Dar mă vei răni, căci spinii tăi dor...
Totuşi, ştiu că de vei fi doar tu, vei putea să mă faci fericită...atât de fericită cum nu sunt toate la un loc.
Nu există lucruri care să se întâmple dintr-o dată, ci numai lucruri pe care le faci să se întâmple.
Aş putea sta ore întregi doar gândindu-mă că suntem aproape unul de altul...că fiecare particulă din mine te absoarbe şi îţi simte atingerea ta caldă. Nu vreau să am nisip în mână care să se strecoare printre degetele mele puţin câte puţin, iar mai apoi să te pierd de tot.
Înainteză, suferă, cucereşte, rabdă... Noi doi am putea fi un întreg, un complet căruia nu îi va putea lipsi nimic.
Dar când te-am întâlnit....nu erai rece, nici în clocot. O, de ai fi fost rece sau în clocot... Iar când nu te uitai la mine te analizam. Erau secunde preţioase în care te observam... Nu mă mai săturam de tine.
Şi când a venit vremea să ne luăm rămas bun, minutele în care eram departe de tine nu se asemănau cu nicio singurătate; erau parcă o oază într-un deşert de pasiune, de plăcută oboseală şi zadarnică ardere. Ce facem în timpul vieţii are ecou în eternitate.
Fără frică, fără milă, fără suflet...
Sfârşitul nu mai există. Eternitatea s-a născut. Infinitul e aproape doar pentru cei care nu ştiu să iubească...Pentru mine e departe.
Tu eşti iubirea faţă de care mi-am deschis sufletul, iar tu vei rămâne în sufletul meu pentru totdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu